Colindam in satul bunicii in Ajunul serii de Craciun. Eram toti cunoscuti in comunitate , crescuseram acolo, prin urmare nu exista sentimentul de teama, de nesiguranta, specific marilor orase.Eram "o mana "de copii , toti voiosi, imbujorati si mandri de faptul ca stiam colinde.
Oamenii erau bucurosi, ne primisera in casele lor cu un zambet sincer si cu ochii luminosi.
In fine , ajunseseram la o casa cu oameni , sa zic atipici. Cel putin asa erau priviti de catre restul comunitatii. Se pare ca erau mai retrasi, mai necomunicativi, nu se incadrau in tipar..
Localnicii i-au etichetat ca fiind "ascunsi". Prietenii mei , cei care proveneau din localitate, spuneau ca ar fi bine sa-i ocolim. Eu cu inca doi proveneam insa dintr-un oras mare, cosmopolit, aveam colegi in clasa cu mentalitati diverse. Prin urmare,
am zis ..sa ne incercam "norocul"si sa intrebam la poarta daca primesc colindatori.
Raspunsul gazdelor a fost afirmativ. Si atunci, cred ca s-a petrecut minunea!
Bucuria familiei a fost certa, nedisimulata , am observat acelasi zambet cald in privirile lor , aceeasi generozitate normala fata de copiii care vin sa-ti ureze tot binele din lume ...altfel spus, noi, copiii am reusit sa demonstram ca se poate!
