Urcand spre infinit
Era vara ,acolo , pe cararile serpuite ale muntilor Bucegi , o ploaie de raze se revarsa peste varfurile uriasilor copaci , care parca atingeau cu crestetul lor cerul . Un cer de un albastru pur , nepangarit de vreun nor , doar soarele statea falnic pe bolta cereasca , un soare mai galben decat aurul , mai sclipitor decat toate giuvaierele din lume si mai incins decat o mie de carbuni aprinsi .
Scoarta copacilor , patata de urmele timpului , ara alba , dar se transforma treptat de la un alb mai pur decat zapada la un auriu precum petalele celei mai frumoase flori-a-soarelui . De pe crengile impunatoare ale copacilor , trilul paserelelor se auzea cu o claritate incredibila , de parca talentatele artiste stateau exact langa tine , transmitand prin cantecul lor mirific toate sentimentele frumoase de care ai avut parte pana atunci .
In zare puteam vedea cum cerul limpede ca marea lua treptat noante de rosu , semn ca ziua se sfarsea , acest lucru dandu-ne motiv de intristare , dar precum o pasare phonic , acea zi va renaste din propria cenusa , mai frumoasa , mai incantatoare decat ne-am putea imagina .
P.S : Aceasta compunere nu este plagiata de pe internet sau de pe la alte sursu , ci am facut-o eu cu putin timp in urma .
