Andrei era un copil retras, de vreo 10 anisori, si de cand se stia traia intr-o casa de copii. Acestia erau rai cu el, si il jigneau de fiecare data cand aveau ocazia, asa ca Andrei prefera sa sta toata ziua in curtea cea mare si sa se uite la pasari. Deja le intelegea graiul.
Dimineata, acestea ciripeau nevoie mare si copilul stia ca il cheama pe el, sa le dea firmituri de paine si putina apa. Dupa aia, Andrei statea si le admira jocul prin boschetii de pe alei, simtindu-se ca un arbitru dar si protejandu-le de pisicie de prin preajma. Pasarelele il rasplateau cu cel mai frumos cant al lor. Era ca un remediul pentru sufletul chinuit al copilului. Cand era urat afara insa, Andrei se simtea cel mai singur. Ar fi vrut sa le ia in casa, la caldura, dar stia nu nu are cum. Tot ce putea face era sa spere ca atunci cand soarele va aparea din nou le va regasi pe toate in curte.
