Întreaga poezie este o metaforă presărată cu epitete:
” grai tămâiat ”;
” vânt bătrân ”;
” șerpi de răcoare verde ”;
” bucium lung ”;
” granguri de aur ”;
” arsu-ți coclaur ”;
” strămoșii de aur ”;
” pale de nori ”;
” limbi de lumină ”, exprimându-se într-o formă concentrată sentimentul de admirație pentru frumusețea și vechimea limbii române.
