E toamnă, iar ziua din ce în ce mai scurtă a ajuns la final.Seara se așează cu greutate peste pădurea amorțită. Doar mândra lună, la ora aceasta un contur palid gălbui, mai păstrează o doză de optimism. Prea slabă pentru a împrăștia căldură, se mulțumește să lumineze ca o lampă de veghe întunericul dens din pădure. Frigul împresoară copacii și-i strânge cu putere ca-n niște chingi, Vântul rece s-a retras în cotloanele știute doar de el. Odată cu el și frigul pătrunzător s-a domolit. Peste câteva clipe o liniște profundă se așterne peste pădurea ruginie. Niciun sunet nu sparge întunericul nopții. Obosită, pădurea se odihnește în tăcere, ca un rănit întors recent de pe un câmp de luptă. Apoi, dintr-o dată, vântul reapare. Mai nervos decât înainte, suflă supărat răceală peste codrul încă înțepenit.Isi indreapta o privire rece catre mine si catre apa rece. Sleit de putere, codrul se-ndoaie, semn că vântu-l biruie cu ușurință .Vintul si mihnirea toamnei imi facu cu usurinta inima rece.
