Aceeaşi semnificaţie o au şi metaforele „izvorul” şi „o mare de-ntuneric”. Momentul în care este imaginat cuplul este al înserării, gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este directă, constatativă şi plină de admiraţie: „Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara / când stau culcat cu capu-n poala ta”. Poziţia cuplului predispuse la visare, la meditaţia premergătoare stării de extaz de care este cuprins poetul atunci când priveşte în ochii fermecători ai iubitei.
Negrul intens al ochilor iubitei semnifică unul din marile mistere ale universului, întrucât se identifică aici cu emoţionantul cadru nocturn care acoperă văile, munţii, şesurile, întreg pământul, ca o taină fascinantă: „ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi / şi peste munţi şi peste şesuri, / acoperind pământul / c-o mare de-ntuneric.”.
