Caz tipic de postmodernism, in care naivitatea artistica a fost inlocuita de constiinta ironica a bibliotecii din care se hraneste textul, proza lui Grosan e insa si o proba indiscutabila de angajament existential, in intreaga varietate a acestuia: un ochi al scriitorului vegheaza convulsiile fiintei, dramele ei eterne, un altul priveste indaratul literaturii, scrutindu-i trecutul“ Teposu„Jocul, experimentul, manevrarea inteligenta a intertextelor, ironia sunt elementele din care-si trage sevele, in regim diurn, proza scurta a lui Ioan Grosan. Reversul lor nocturn este amaraciunea, o cristalizare grosaniana a melancoliei. O amaraciune atat a personajelor care, in ciuda predeterminarii lor livresti, nu inceteaza sa suspine dupa inocenta pierduta, cat si a autorului, care tanjeste, la randu‑i si fara incetare, dupa unitatea fiintei.“
