Un lung tren ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună,pleacă,a trecut.
Iar durerile sunt stații.
Lungi,de nu se mai sfârșesc!
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,înainte tot privim,
Să ajungem mai de grabă la vre-o țintă ce-o dorim,
Ne trec zilele,trec anii,clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri!
Mulți copii voioși se urcă,în acest al vieții tren,
Iar câte-un bătrân coboară,trist sau istovit din el.
Vine-odată însă vremea,să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă,să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când ,privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veșniciei:
Am trăit și n-am știut!
