In
aceast text scriitorul,Mihail Sadoveanu evoca întâmplările
copilăriei şi îşi aminteşte chipul dascălului său , Mihai
Busuioc, supranumit şi “Domnu’ Trandafir”.
În fragment scriitorul
face o caracterizare dascălului său din care reies următoarele
trăsături: privirile îi scânteiau când vorbea despre strămoşii
noştri, era un om deosebit care îi învăţa rugăciuni şi
cântece, îi învăţa pe copii despre trecutul si vrednicia
poporului nostru.
Scriitorul îşi aduce
aminte cum dascălul său într-o seară le-a citi povestea lui
Harap-Alb, iar “glasul său curgea domol “ basmul fermecându-i
pe toţi copii.
Prin comportamentul său
dascălul şi-a apropiat copii, acesta devenind părintele şi
confidentul lor.
Într-un timp zvonindu-se
că va fi mutat în altă comună peste Siret, elevii s-au sfătuit
şi au hotărât sa meargă la dascăl pentru a-i spune că pleacă
şi ei cu dânsul.
Dragostea pe care le-a purtat-o
dascălul elevilor la făcut pe acesta să nu plece şi să rămână
împreună cu ei pentru a-i învăţa gramatica, punctuaţia şi
învăţătura sufletească.
