Poezia, prin cele doua strofe ale sale, ne duce cu gandul la
schimbare, lumea căpăta altă
figură, altă înfățișare, isi schimba caracterul, firea, comportarea. Dispariţia
luminii nu-l întristează pe eul liric, nu-i provoacă melancolie, ci,
dimpotrivă, frumuseţea amurgului şi a nopţii îl duce cu gândul la eternitatea
universului, care nu piere niciodată. Lumina, ştie eul poetic, n-a dispărut
definitiv, ea va reapărea triumfătoare, a doua zi de dimineaţă, asemenea unui fluture alb din gogoaşa lui. În această strofă
este un verb la trecut ("s-a-nchis"), care vorbeşte despre momentul
anterior al dispariţiei luminii şi două verbe la viitor ("răsări-va"
şi "va umple") care exprimă încrederea în reapariţia luminii peste
câteva ore. Prin urmare, Metamorfoza sugereaza ciclul neîntrerupt al existenţei, privit, cu
optimism, din perspectiva fiinţei trecătoare, care este omul.
